Odată, cineva m-a întrebat care este cel mai mare duşman al meu. Eu am răspuns simplu: timpul. Cred că s-a întâmplat cu câţiva ani în urmă, când încă nu conştientizam cu adevărat în ce lume trăim. Şi am avut dreptate. El este cel mai mare duşman al meu. Al nostru.
Numele meu este Chandra Erna şi am fost diagnosticată cu leucemie. Nu ştiu când am primit vestea că nu mai am mult de trăit - acum două luni sau doi ani? Timpul se scurge după alte reguli de când ştiu că moartea este aproape. Practic îmi bate la uşă. Minutele s-au transformat în secunde şi zilele trec prea repede, pe nesimţite. Succesiunea ireversibilă a evenimentelor nu poate fi controlată. Am învăţat asta pe propria piele. Când eşti încă un copil, crezi cu tărie că eşti invincibil, că părinţii tăi pot repara totul, că Dumnezeu te iubeşte, că trăieşti într-o lume a prosperităţii şi că banii rezolvă tot. Apoi creşti, afli că eşti chiar mai vulnerabil decât erai în copilărie, descoperi că părinţii tăi nu sunt nemuritori, începi să te îndoieşti de existenţa lui Dumnezeu, realizezi că lumea în care trăieşti este una infectă şi te împaci cu ideea că banii rezolvă tot, în continuare. Aşa e. Viziunea asupra unui singur lucru nu s-a schimbat: asupra banilor. Ei rezolvă tot. Ei îţi satisfac poftele trupeşti, ei îţi cumpără sănătatea, salvarea.
Sunt o persoană care face parte din clasa de mijloc: sunt o femeie nici săracă, nici bogată. Am bani cât să mă hrănesc, să mă îmbrac. Nu am bani pentru a-mi cumpăra viaţa. Nu am cu ce să plătesc tratamentul costisitor.
Fiind al patrulea copil în familie - şi penultimul - am fost învăţată să nu fac risipă, însă degeaba. Economiile strânse nu sunt suficiente. Dar nu mă plâng nimănui. Doar mie.
Părinţii mei au avut cu ce să mă răsfeţe şi niciodată nu am fost capabilă să înţeleg cât au trudit pentru a-mi asigura un viitor cât mai bun. Nu am reuşit să le mulţumesc niciodată pentru devotamentul lor, pentru dragostea cu care au avut grijă să cresc, pe care mi-au plantat-o adânc în suflet. În curând am să mă alătur lor şi, poate, le voi mulţi atunci. Şi bunicilor, de asemenea.
Urăsc să vorbesc despre bani. Ei îţi asigură un oarecare confort trupesc, îţi satisfac poftele trupeşti, îţi hrănesc trupul... însă nu şi sufletul. Dacă ai bani, eşti gol pe dinăuntru. Dacă nu ai bani, ai altceva ce nu se poate cumpăra: un suflet care ştie cât poate să îndure pentru o pâine. Nu există cale de mijloc. Eu fac parte din ultima clasă, deşi mă îndoiesc de sufletul meu în aceste clipe de cumpănă. De la un timp o faci, mai ales când eşti conştient de ceasul tău biologic dat peste cap.
Încă mai am bani, nu destui, dar mai am. Şi am de gând să îi folosesc cum trebuie. Vreau să îmi îndeplinesc ultima dorinţă la care am visat de mică, de când părinţii mei mi-au împuiat capul cu perioada lor de glorie. Asta nu o să coste mult. Pe restul am de gând să îi donez unei asociaţii. Nu este o sumă fabuloasă, dar ştiu că mulţi s-ar bucura să o aibă. Aşa cum, probabil, m-aş fi bucurat şi eu dacă aş fi avut destui bani pentru a-mi cumpăra viaţa.
Preţuieşte fiecare clipă! Niciodată nu ai să ştii când tot greul îţi pică pe umeri. De ce să nu zâmbeşti? Fă-o şi pentru mine! Gândeşte-te la mine şi bucură-te de ceea ce ai! Se poate şi mai rău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu