TRANSCENDENT - 6 - Sfârşit




FEMEIA CĂLCATĂ DE TREI CAMIOANE MOARE ÎNAINTE DE A FI PRELUATĂ DE ECHIPAJUL DE PE AMBULANŢĂ


O tânără cu vârsta cuprinsă între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani a fost găsită în mijlocul drumului după ce a fost călcată de trei camioane de mare tonaj. Şoferii, toţi la faţa locului în momentul în care femeia şi-a dat ultima răsuflare, susţin că niciunul nu a văzut-o până în ultimul moment.

Nimeni nu poate găsi o explicaţie rezonabilă care să aducă lumină în acest caz. Nimeni nu ştie cum a ajuns tânăra să zacă în mijlocul drumului. Medicii de pe ambulanţă, primii care au ajuns pentru a acorda ajutor, susţin că aceasta era inconştientă şi că a leşinat chiar când trecea strada neregulamentar, cel mai probabil. [...]


FEMEIA MISTERIOASĂ CARE A MURIT ÎNAINTE DE A PRIMI AJUTOR SUFEREA DE O FORMĂ GRAVĂ DE LEUCEMIE


Chandra Erna – pe numele ei real – a fost o persoană plină de viaţă, dar tăcută, susţin persoanele din anturajul acesteia. Supoziţiile în legătură cu leşinul care i-a adus moartea sunt de domeniul fantasticului. Ca şi cum ar fi ştiut că moartea este mai aproape decât era de fapt, aceasta a donat modesta avere pe care o deţinea unei asociaţii a nevăzătorilor […]

„Trăiesc în trecut, deşi e viitorul. Lumea nu a evoluat. A regresat. Datorită prejudecăţiilor ei, a inabilităţii de a acorda o şansă unei persoane şi a cruzimii, ceea ce numim VIITOR este de fapt o mască a situaţiei noastre în care ne aflăm dintotdeauna - TRECUTUL. Nu o să fim niciodată oameni.”


NOTĂ FINALĂ


Chandra nu a ajuns niciodată la hipnotizator. Pe drumul ei spre cabinetul acestuia, a leşinat. A fost călcată de trei camioane – vehiculele care au purtat-o în timp, de la o perioadă la alta. Totul s-a petrecut în imaginaţia ei. Prejudecăţiile – omul din anii 1970 care a dat-o afară din bar pentru că nu era îmbrăcată adecvat; inabilitatea de a acorda o şansă unei persoane – bătrânul schilod care nu i-a permis să justifice ceea ce se petrecea cu ea; şi cruzimea oamenilor – războaiele, dorinţa continuă de a avea putere, de a domina; au făcut-o să trăiască într-un viitor – 2032 – ce oglindeşte trecutul neschimbat. Trecutul ce se repetă, dar pe care noi îl numim viitor - trecutul sub altă formă.

SFÂRŞIT

TRANSCENDENT - 5 - Spaţiu



Cineva încerca să mă urnească din loc, dar nu reuşea. Am gemut pentru a-i da de înţeles că mişcările sale bruşte îmi provocau durere, dar tot ce am reuşit să scot pe gură a fost un gâlgâit jalnic. Mai mult de două mâini mă mângâiau, în încercarea de a ameliora durerea. Erau mai mulţi. Acelaşi chip, probabil, fără trăsături şi reprezentând un punct rozaliu apăru în cadrul întunecat. Acesta stărui mai mult decât restul atingerilor şi a sunetelor, apoi explodă într-o ploaie de scântei. O bubuitură puternică m-a asurzit pe moment. Am strâns şi mai tare din ochi.

Când i-am deschis, m-am trezit în mijlocul unui câmp de luptă. La prima vedere era zi, dar după ce am reuşit să percep tot ceea ce se petrecea în jurul meu, mi-am dat seama că numai ziua de mâine nu aveam să o mai apuc acolo. Ardea. Totul în jurul meu ardea. Câmpul pe care mă aflam ardea, animat de torţe umane vii. Da, oameni. Mulţi, foarte mulţi, aruncaţi unul peste altul, arzând la grămadă şi împrăştiând un miros fetid, greu de suportat. Fumul scos era şi mai întunecat decât însuşi noaptea. Totul în jur era pârjolit, fără speranţă.

Rămăşiţele aprinse ale unui om ardeau nestingherit în apropierea mea. Ce s-a întâmplat acolo? A avut loc vreun atentat în anii 1990-2000? De ce arăta locul ca desprins dintr-o carte despre războaiele mondiale? O rafală de vânt mişcă gunoaiele încă neatinse de forţa distrugătoare a focului şi o pagină dintr-un ziar mi se lipi de faţă. Exact ca în desenele animate. Am prins hârtia între degete. Majoritatea paginii era carbonizată, însă o parte era încă intactă. Antetul şi data. Iunie 2032. Război. Moarte.

Nu eram prinsă în deceniul dinaintea noului mileniu... Eram în viitor, viitorul pe care eu nu aveam să îl mai prind din cauza bolii. Şi totul ardea în jur. Vegetaţie, gunoaie... oameni. Eram neputincioasă. Toate acele cadavre îmbâcsite ce mă înconjurau erau de domeniul fantasticului. Măcel... iar eu nu puteam acţiona în niciun fel pentru a-l opri. Era prea târziu. Mult, mult prea târziu. Puteam doar să stau şi să asist. Să plâng. Să aştept ca roţile maşinii să mă poarte din nou în întuneric şi să mă trezesc din acest oribil coşmar.

Dar nu puteam. Nu îmi doream asta. Aproape că mă bucuram că eram pe moarte...
Doresc să mor, căci acesta nu este viitorul pentru care vreau să lupt! Nu este viitorul generaţiilor care o să vină! Este cel mai negru coşmar şi eu voi fi obligată să îl trăiesc pe vecie prin ceilalţi oameni. Vreau să mor! VREAU SĂ MOR.

Sufletul mi-e rece, trupul îmi arde... vreau să mor.

TRANSCENDENT - 4 - '80


Chipul persoanei care mă privea era nedesluşit. Trăsăturile erau înceţoşate, iar faţa reprezenta doar un punct luminos fără linii în bezna ce ne înconjura. Percepeam cu dificultate ceea ce se întâmpla în jurul meu. Auzeam doar fragmente de conversaţii şi voci ce se întretăiau. Uneori, mâna caldă şi fină a individului care stătea aplecat asupra mea mă mângâia, parcă spunându-mi că totul avea să fie bine. Dar ce se întâmpla cu adevărat? Auzeam sirene. Paşi ce tropăiau pe asfaltul din jurul meu. Plânsete. Sunete lungi specifice clanxoanelor de camioane. Ce se întâmpla?

Nu am reuşit să stau trează pentru a afla motivul tuturor întâmplărilor din preajma mea. Acelaşi întuneric plăcut, dar nesigur m-a cuprins şi m-a purtat pe alte meleaguri, departe de realitatea – dacă aceea era ea. M-am trezit din nou, de această dată pe marginea drumului. Un camion uriaş a trecut din nou în viteză şi, pentru o clipă infirmă, am crezut că şoferul avea de gând să vireze şi să se bage în mine. M-ar fi spulberat în secunda doi dacă acea idee i-ar fi răsărit înainte de a trece de locul unde zăceam. Continuându-şi drumul cu aceeaşi viteză constantă şi bătând ritmul unei melodii ştiute doar de el, s-a făcut nevăzut în noapte. Cu mişcări nesigure am izbutit să mă urnesc din loc, deşi oboseala ce se resimţea chiar şi în cele mai ascunse colţişoare ale trupului meu era parcă de neînvins. 
Era întuneric şi singura sursă de lumină care a animat vreodată – probabil – acel loc a trecut pe lângă mine ca fulgerul, lăsând în urmă gaze de eşapament greu de suportat de către nas. M-am mişcat în cerc, dorind să îmi fac o idee, fie şi ea vagă, despre locul în care puterile supranaturale ale hipnotizatorului m-au purtat. Mă aflam undeva prinsă între anii 1980 şi 1990, captivă între un râu şi o pădure. M-am oprit în loc pentru a asculta susurul liniştitor al apei. Odată ce am reuşit să fac abstracţie de durerea ce îmi măcina trupul, am început să percep şi alte sunete. De exemplu, foşnetul inofensiv al frunzelor, iscat de vântul slab ce bătea uşor, purtând cu el mirosuri dulci până la nasul meu. 
Mireasma crudă a verdeţii proaspăt cosite a plutit şi ea şi mi-a dezmierdat simţul olfactiv. Întotdeauna mi-a plăcut să simt acea aromă care aducea a proaspăt. De undeva, un iz nu foarte puternic de balegă a ajuns şi el cumva până la mine. Amestecat cu toate celelalte, a prins un miros aparte, chiar plăcut.

Eram prea prinsă în diferenţierea mirosurilor şi cel mai probabil, de aceea nu am reuşit să percep la timp paşii bărbatului înarmat care s-a ivit din întuneric. Prima dată am văzut doar lumina slabă a lămpii pe care o ţinea suspendată în aer. Am crezut că era vorba de un dans al licuricilor, deoarece slaba sursă de lumină se mişca haotic pe fundalul întunericului şi ochii mei neobişnuiţi cu asemenea beznă nu au perceput în timp real acea culoare gălbuie. Pentru un moment, chiar am crezut că lăsa dâre în urmă. Apoi s-a auzit sunetul prelung scos de o rămurică ce a fost călcată şi chipul necunoscutului s-a ivit de nicăieri. Nu am avut timp să conştientizez situaţia. El nu a stat pe gânduri. A ridicat ţeava lungă şi subţire a puştii de vânătoare şi a îndreptat-o asupra mea. Cu ţinta fixată exact în mijlocul frunţii, am început să tremur şi să asudez. Bărbatul purta un petic peste ochiul stâng şi faptul că nu a lăsat lampa jos pentru a sprijini arma şi cu cealaltă mână nu era un semn îmbucurător. Tatăl meu ne-a luat pe mine şi pe fraţii mei deseori la poligon. Nu ne-a lăsat să tragem niciodată, dar ne-a explicat fiecare pas şi ne-a învăţat cum să facem diferenţa dintre un trăgător experimentat şi o persoană care purta o armă pentru a da bine. Discrepanţa dintre trăgătorul experimentat care are ani buni de antrenament în spate şi cel care mă ţintuia mai tare cu ochiul lui sănătos decât cu arma era ca cea de la cer la pământ. În astfel de momente, ţi-e teamă de cel care nu reuşeşte să îşi fixeze cu exactitate ţinta decât cel care ştie unde să te împuşte mortal.
     - Nume,ceru el scurt, mârâind.
Mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul, şocată de faptul că puteau amorţi atât de repede. Cât a trecut de când eram prinsă în acel coşmar? Cât avea să treacă până când mirosurile copilăriei mele aveau să se preschimbe în mirosul sângelui meu – mirosul morţii mele.
     - Chandra, am răspuns cu jumătate de gură.
     - Eşti înarmată?
Am ridicat ambele mâini spre lampa suspendată. Un mârâit jalnic a acompaniat vocea bărbatului.
     - Ce cauţi pe proprietatea mea la ora asta?
Nici măcar nu ştiam cât era ceasul, cum i-aş putea spune că nici eu nu aveam cea mai vagă idee? Judecând după chipul lui bătrân, neîngrijit şi iritat, explicaţia cu hipnotizatorul ar înrăutăţi lucrurile. Şi aici nu mă refer că i-ar provoca vreun atac de cord, deşi orice era bine venit.
     - Lasă că vă ştiu eu, domnişorică! Eşti aici pentru braconaj, fir-ar! Câţi sunteţi?
     - Eu...
     - Câţi sunteţi? urlă el şi mârâitul jalnic crescu în intensitate.
Străinul schilod a zâmbit şi pentru o fracţiune de secundă, s-a uitat cu dragoste la patrupedul şi mai bătrân care era pregătit să atace, cu coada ridicată şi cu uriaşii colţi ieşiţi mult peste buza inferioară. În acea fracţiune de secundă, partea raţională a preluat controlul asupra trupului meu, a trimis frica la mama-n praz şi mi-a comandat să mă întorc o sută optzeci de grade şi să alerg pe unde vedeam cu ochii. Asta am făcut.
Trebuia să mă obişnuiesc din nou cu întunericul, după ce am privit chiorâş bătrânul schilod la lumina lămpii lui. Acesta a înjurat în urma mea şi a declanşat prima împuşcătură. Şuieratul s-a auzit destul de puternic, însă nu atât de tare cât să cred că acel glonţ destinat mie a ajuns măcar la câţiva metri de trupul meu ce se târa haotic printre copaci.
     - Pe ea, Lord!
Lord? Cine şi-ar numi aşa câinile? Rex, Bill sau chiar John, dar nu... Lord. Mai ales o băbăciune de căţel de vânătoare subnutrit. Am luat-o pe după un copac pe care l-am observat în ultima secundă, chiar înainte de a face contact cu trunchiul uriaş. Dacă m-ar întreba cineva cum am reuşit să îi percep conturul în acea beznă, nu aş şti ce să răspund. Trupul meu asupra căruia nu mai aveam control a luat-o pur şi simplu la stânga şi a început să îl escaladeze. Nici cum am reuşit să ajung la o înălţime destul de bunicică pentru o persoană care a escaladat doar pentru a treia oară în viaţa ei un copac... Cert este că acel câine nu era pe atât de bătrân pe cât lăsa înfăţişarea să se vadă.
     - Unde a fugit jigodia? Îi rup picioarele apoi îi trag un glonţ în ceafă!
Bătrânul nervos s-a oprit la baza copacului şi şi-a urmărit câinele ei credincios în acţiune. Acesta s-a apropiat de trunchi şi şi-a aşezat labele din faţă cât de mult îi permitea flexibilitatea la acea vârstă înaintată, apoi şi-a dat capul pe spate şi a început să latre crunt.
     - E în copac, da? Afurisita!
Străinul înarmat era atât de iritat încât, cel mai probabil, vedea toată acea beznă în roşu. În culoarea sângelui meu. Am îmbrăţişat creanga groasă pe care atârnam şi am început să mă rog. Nu puteam muri în 1980 şi ceva. Asta însemna că nu existam în prezent! Oare ce repercursiuni asupra timpului ar avea moartea mea în perioada în care nici nu eram născută?

O a doua împuşcătură l-a redus la tăcere pe bietul patruped, însă acea linişte ca de mormânt – la propriu – a fost curmată în această ordine: de ţipătul meu ce a trădat surpriza, urletul victorios al bărbatului şi de lătratul şi mai puternic al câinelui. Am strâns şi mai tare creanga, surprinsă fiind de faptul că o persoană căreia îi lipsea ochiul m-a nimerit într-unul dintre picioarele care atârnau, fără a sprijini arma. Şi cu o mână! Usturimea era atât de puternică... Mi-a inundat întreg corpul. Nu eram sigură ce picior a fost rănit sau dacă acel glonţ blestemat nu a ricoşat din cel drept în cel stâng – sau invers. Mâinile au slăbit fermitatea cu care mă ţineam de creangă. Toate au început să alunece la vale. Coroana nu foarte bogată, ceilalţi pomi care ne înconjurau. 

Braţele-mi paralizate s-au desprins de tot de copac. Am început să alunec şi eu odată cu celelalte lucruri care mă înconjurau. Jos, cei doi vânători mă aşteptau precum două lighioane înfometate. Creanga de sub mine a dispărut dintr-o dată. Am simţit aerul rece izbindu-mă din plin. Cădeam, cel mai probabil. Am deschis ochii pentru o ultimă imagine şi tot ceea ce am văzut mi-a tăiat respiraţia. Nu era nici urmă de câine sau de stăpânul acestuia. Prin mijlocul pădurii trecea o stradă proaspăt asfaltată şi dureros de cunoscută. Undeva, pe banda dreaptă, mai mulţi oameni stăteau aplecaţi asupra unui lucru. Iar eu mă îndreptam spre ei, ca picată din cer.

Sunetul spart al unui clanxon m-a făcut să închid din nou ochii, fericită că întunericul avea de gând să mă primească din nou sub protecţia-i dulce. Nu eram moartă. Sau... eram?

TRANSCENDENT - 3 - '70


     - Dă-te la o parte, târfă beată!
Eram încă derutată când răgetul şoferului mi-a ajuns la urechi, purtat de vântul tomnatic al unei zile ploioase. Corpul a reacţionat înaintea stimulilor şi m-am trezit rostogolindu-mă din mijlocul străzii, exact înainte de a fi călcată de un camion uriaş ce gonea cu viteză spre mine. Puţin i-a lipsit să nu mă lipească de asfalt. Respirând greu şi cu inima în gât, m-am aşezat pe bordura de ciment ce delimita drumul pietonilor de stradă. Am reuşit să preiau din nou controlul asupra corpului meu, cât să realizez unde mă aflam şi să văd uriaşul banner ce atârna prins în clame peste peretele unui bloc. Anul 1970 mi-a sărit în ochi, datorită strălucirii acestuia. Ori era animat de beculeţe, ori materialul din care a fost cusut pe pânză era fosforescent. Apoi am pierdut iarăşi controlul şi mintea mi s-a înceţoşat.

Eram într-o altă lume, ceea ce însemna că totul a funcţionat şi că Travis Burton era un geniu nedescoperit. Eram în anul 1970 şi - culmea! - informaţia nu mă uimea. Creierul meu era prea ocupat pentru a rumega ultimul eveniment şi pentru a calma toate organele care trepidau în mine, pline de viaţă. Mă gândeam la sentimentul de groază ce mi-a străbătut fiecare colţişor în parte, haotic, sărind de la degetele mâinii care practic au paralizat de frică, la picioarele care au luat-o la galop de capul lor. Mă gândeam la sentimentul indus de adrenalină şi de fluxul acesteia care m-a invadat odată cu conştientizarea pericolului. Şi asta doar pentru că m-am trezit în mijlocul unei străzi, înainte de a fi zdrobită de un camion interminabil ce transporta lapte!
De când nu am mai simţit oare că trăiesc?
De când nu am mai simţit teama că viaţa îmi este în pericol?

Ah, da. De când am fost diagnosticată cu leucemie. Ideea că aveam să mor nu mai era un fapt, ci un adevăr cu care m-am familiarizat atât de tare încât nu mai ştiam să trăiesc.
Odată cu adrenalina, toate organele s-au pus în mişcare. Acea întâmplare a fost precum o cheie ce porneşte motorul. A fost de-ajuns să fiu ameninţată şi corpul s-a trezit dintr-o hibernare despre care nu am avut habar până în acel moment.

Şi... iată-mă! Stând pe o bordură inconfortabilă, umedă şi bucurându-mă că aproape am fost călcată de maşină. Sau bucurându-mă pentru că am scăpat nevătămată. Nici eu nu mai ştiam de ce râdeam de una singură. Cert este că valul de adrenalină m-a făcut să acţionez fără a gândi şi totodată m-a făcut să conştientizez că de la diagnostic încoace, viaţa mea a fost monotonă. Mai rău decât monotonă, am trăit precum o călugăriţă: închisă, departe de bucuriile vieţii. Departe de ceva extrem care să mă învie.
     - Astea-s mai slabe, drăguţo!
O femeie îmbrăcată în haine largi care străluceau în întuneric s-a aplecat asupra mea şi mi-a întins un pliculeţ de catifea.

M-a bătut încurajator pe umăr şi şi-a văzut de drum, târându-şi corpul subţire şi înalt – înveşmântat într-o pereche de pantaloni evazaţi care îi treceau mult peste talie şi cămaşa de in pe care o purta – spre un loc ştiut numai de ea. Am privit-o cum se clatină pe pantofii a căror talpă era uriaşă. S-a oprit lângă o altă femeie care avea o bentiţă subţire prinsă în jurul capului. Cealaltă avea talia dezgolită şi partea superioară a trupului ei chiar mai slab era acoperit de un material transparent ce îi punea în evidenţă sfârcurile dezgolite. Nu purta sutien. Nu puteam să văd ce purta în picioare deoarece partea inferioară era complet acoperită de o rochie lungă şi dreaptă. Contrastul dintre sânii dezgoliţi şi picioarele ascunse total m-a zăpăcit pentru o clipă. Fără intenţie, degetele au prins săculeţul de catifea şi au tras puternic de el. Conţinutul acestuia s-a revărsat într-o cascadă albă şi prăfoasă pe hainele mele. Abia atunci am realizat cât de nelalocul meu eram: râdeam de una singură de parcă cerşeam droguri, nu mă integram deloc în peisajul anilor '70 şi mai mult ca probabil arătam precum o idioată care se holba cu un interes surprinzător la tot ceea ce o înconjura – precum o drogată. Şi da, ceea ce am scăpat pe mine era rezultat pisării – oare aşa se numeşte procedeul? – unui drog.

Cele două şi-ai abătut privirile curioase asupra mea.  Nu a durat mult până să îmi dau seama că eram un subiect călduţ şi numai bun pentru a întreţine o conversaţie, aşa că la primul semn cum că picioarele mă ascultau, am zbughit-o de acolo printre maşinile care erau caraghios de ţipătoare şi joase.
M-am strecurat printre ele precum un hoţ ordinar şi am continuat să mă deplasez sub protecţia beznei până când o pată puternică de lumină m-a făcut pur şi simplu să strâng din ochi şi să îi întorc spatele. O melodie dansabilă veche – pentru mine – se auzea sacadat de după pereţii frumos pictaţi ai unui club disco. M-am ascuns după colţ şi am urmărit cu interes cum valul de oameni transpiraţi şi roşii în obraji continua să se reverse în ambele sensuri: unii intrau serioşi, alţii ieşeau fericiţi, semn că în acea noapte albă, cel care se ocupa cu aprovizionarea drogurile se afla într-una din zilele lui bune.

Acel local contrasta puternic cu  celelalte clădiri care erau înalte, dar sumbre şi se pierdeau în peisajul cenuşiu de după ploaie. Chiar şi mirosul puternic de benzină era din ce în ce mai slab, pe măsură ce înaintam  spre acel local al luminilor.
Hipnotizată de acel univers multicolor ce străpungea întunericul, m-am lăsat dusă de val şi m-am strecurat printre ceilalţi. Abia când murmurul ce acoperea melodia s-a stins, mi-am dat seama cât de ridicol arătam eu printre toţi acei oameni care puteau trece cu uşurinţă drept clovni în prezent.
     - Gagico, tu chiar nu te-ai holbat în şifonier când ţi-ai tras ţoalele alea!
Mi-am privit îmbrăcămintea: aceeaşi bluză simplă şi maro, aceeaşi blugi negri strâmţi.
     - Cred că s-a uitat în gunoiul de lângă, am auzit o altă voce, de această dată una piţigăiată.
     - Taci, Mikey!
Cu obrajii arzând, m-am aventurat împotriva celor care ieşeau şi am intrat în local. Nu ştiu ce m-a împins să fac asta, cert este că atunci când am reuşit să mă desprind de ringul uriaş de dans, am luat-o direct spre baie. Sau - mă rog - spre locul unde presupuneam că se afla baia.
     - Cauţi ceva? m-a chestionat un negru răsărit de nicăieri.
Purta un costum oribil argintiu ce strălucea precum luna pe cer. De fapt era astrul ceresc pentru acel colţişor negru al clubului. Mi-a analizat rapid îmbrăcămintea şi s-a strâmbat, probabil pentru că nu era de acord cu „fetiţa cuminte” pe care încercam fără intenţie să o promovez în această perioadă – în care, apropo, părinţii mei nici măcar nu se cunoşteau.
     - Uhm... baia?
     - Pe mine mă întrebi?
O stare de euforie m-a cuprins la auzul unei melodii de-ale lui Elvis. Fără să vreau, am început să fredonez, neacordându-i atenţie negrului fioros.
     - Destul!
Am fost ruptă cu brutalitate din plăcerea de a fredona alături de regele rock’n’roll-ului şi târâtă de-a dreptul prin tot localul, direct prin mulţimea ce se destrăbăla pe ringul imens de dans, până la ieşirea din local. Auzeam vag chicoteli în stânga şi în dreapta mea, dar nu le-am acordat atenţie. Oricum aveau să îmi uite chipul la fel de repede precum l-au zărit.
     - Până nu te armonizezi cu noi, nu ai ce căuta în clubul meu!
Şi, zicând acea ultimă ameninţare pe un ton răutăcios, drăguţul şi negriciosul argintiu m-a împins pur şi simplu în stradă. Am alunecat, m-am împiedicat de bordură şi am plonjat direct sub roţile unui camion. Până să îmi dau seama că am fost aruncată în acelaşi loc de unde am pornit, sub acelaşi camion care aproape m-a călcat prima dată, am pierdut contactul cu realitatea. Nu am simţit durere căci, înainte să fiu izbită, acelaşi întuneric ce mă ducea cu gândul la pace m-a învăluit. Eram protejată.

TRANSCENDENT - 2 - Hipnotizatorul


Am crescut ascultând muzica tinereţii părinţilor mei. Deşi nu înţelegeam de multe ori mesajul cântecelor, eram fascinată de varietatea acestora, de armonia şi starea de linişte pe care mi-o induceau. Şi nu au fost puţine dăţile în care m-am întrebat cum ar fi fost dacă aş fi trăit în acei ani. Ce impact ar fi avut asupra mea toate schimbările bruşte care au avut parte, schimbări pe care acum nimeni nu le conştientizează pentru că nu are timp. Gândeşte-te la primul telefon şi cât de sceptici au fost oamenii în legătură cu acea drăcovenie de plastic ce îţi uşura mult munca. Cine simte evoluţia, dacă nu cei care au văzut-o de la început? Asta îmi doresc. Îmi doresc să fi trăit în toate cele trei perioade de timp, să văd cum aş gândi dacă aş şti totul.

Această dorinţă a fost, până în acest moment, o pură fantezie a creierului meu derutat şi speriat. Până să îl întâlnesc pe Travis Burton, am vizionat o grămadă de filme vechi pentru a-mi face o idee cât de mică. Până să îl întâlnesc, totul a fost un vis de neîndeplinit.

Afişul era unul mare şi ocupa mai mult de jumătate din spatele clădirii în care lucra una dintre surorile mele. Eram pe drum spre ea, când culorile vii pe fontul cenuşiu de piatră mi-au sărit în ochi. Am rămas ţintuită locului şi am privit mult timp acel poster uriaş ce îl înfăţişa pe celebrul hipnotizator, Travis Burton. Acesta garanta un spectacol reuşit. Zâmbetul lui pur şi simplu te hipnotiza şi, pentru o clipă, chiar am crezut că de el se folosea în tot acest proces al credulilor.

Eu sunt credulă. De ce să nu încerc şi eu? Ar fi pentru prima – şi, din păcate, ultima – dată când am ocazia să întâlnesc un om care se joacă de-a magicianul pentru a-şi câştiga pâinea. Aşa că am notat adresa în agenda care, de când ştiu de boală, abia dacă a mai găzduit vreun eveniment şi am luat legătura cu el. Pe drum spre casă, am leşinat din nou. Leşinurile erau din ce în ce mai dese. De această dată m-am trezit în mijlocul străzii. Am ignorat incidentul, deşi tremuram doar la gândul că o maşină ar fi putut să treacă peste mine.

Următoarea seară mă aflam în biroul său, întinsă pe o canapea confortabilă şi cu o pernă imensă susţinându-mi capul greoi. I-am relatat vasta şi înduioşătoarea mea poveste, apoi i-am spus despre dorinţă. Nu a reacţionat cum m-aş fi aşteptat de la oricine. Bărbatul, nu mai în vârstă ca mine, a aprobat tăcut în semi-întunericul camerei şi, după ce şi-a făcut de lucru căutând ceva ştiut doar de el, s-a întors cu un pandantiv ciudat.
     - De unde vrei să începem?
     - O să meargă? am întrebat cu scepticism.
     - Nu ai venit pentru a face o probă? râse el.
     - Bine. Cu anii 1970, te rog.

Am clătinat din cap şi i-am zâmbit. Mi-a răspuns cu un surâs şi mai binevoitor. Apoi a trecut la treabă. M-a pus să mă gândesc la mare, la valuri, la nisipul fierbinte şi la tot ceea ce mă linişteşte. În timp ce eu am făcut-o, el mi-a fluturat pandantivul ciudat prin faţa ochilor. Era un ceas. Unul vechi, măcinat de vreme şi puţin zgâriat pe alocuri. Pendula şi ochii îmi fugeau mecanic după cerculeţul auriu. După un timp nu am mai perceput decât ticăitul acestuia, sunet spart care îi acoperea vocea caldă şi joasă. A pocnit din degete şi pleoapele mi-au alunecat automat. Domnul Burton a început să îmi descrie îmbrăcămintea, muzica, vremurile acelei perioade şi creierul aproape adormit mi-a transmis imediat pasaje din filmele deja vizionate. Acesta asimila fiecare informaţie trimisă de Travis cu diferite scene şi parcă totul se potrivea, de parcă hipnotizatorul ştiuse că aveam să vin şi vizionase filmele mele.

Apoi s-a întâmplat. Am adormit. Nu ştiu cât timp am zăcut în beznă, conştientă doar de respiraţia mea regulată şi de liniştea profundă a abisului. Ştiu doar că atunci când am deschis ochii, o lumină puternică m-a obligat să îi închid la loc. 

TRANSCENDENT - 1 - Dorinţa


Odată, cineva m-a întrebat care este cel mai mare duşman al meu. Eu am răspuns simplu: timpul. Cred că s-a întâmplat cu câţiva ani în urmă, când încă nu conştientizam cu adevărat în ce lume trăim. Şi am avut dreptate. El este cel mai mare duşman al meu. Al nostru.

Numele meu este Chandra Erna şi am fost diagnosticată cu leucemie. Nu ştiu când am primit vestea că nu mai am mult de trăit - acum două luni sau doi ani? Timpul se scurge după alte reguli de când ştiu că moartea este aproape. Practic îmi bate la uşă. Minutele s-au transformat în secunde şi zilele trec prea repede, pe nesimţite. Succesiunea ireversibilă a evenimentelor nu poate fi controlată. Am învăţat asta pe propria piele. Când eşti încă un copil, crezi cu tărie că eşti invincibil, că părinţii tăi pot repara totul, că Dumnezeu te iubeşte, că trăieşti într-o lume a prosperităţii şi că banii rezolvă tot. Apoi creşti, afli că eşti chiar mai vulnerabil decât erai în copilărie, descoperi că părinţii tăi nu sunt nemuritori, începi să te îndoieşti de existenţa lui Dumnezeu, realizezi că lumea în care trăieşti este una infectă şi te împaci cu ideea că banii rezolvă tot, în continuare. Aşa e. Viziunea asupra unui singur lucru nu s-a schimbat: asupra banilor. Ei rezolvă tot. Ei îţi satisfac poftele trupeşti, ei îţi cumpără sănătatea, salvarea.
Sunt o persoană care face parte din clasa de mijloc: sunt o femeie nici săracă, nici bogată. Am bani cât să mă hrănesc, să mă îmbrac. Nu am bani pentru a-mi cumpăra viaţa. Nu am cu ce să plătesc tratamentul costisitor. 

Fiind al patrulea copil în familie - şi penultimul - am fost învăţată să nu fac risipă, însă degeaba. Economiile strânse nu sunt suficiente. Dar nu mă plâng nimănui. Doar mie.
Părinţii mei au avut cu ce să mă răsfeţe şi niciodată nu am fost capabilă să înţeleg cât au trudit pentru a-mi asigura un viitor cât mai bun. Nu am reuşit să le mulţumesc niciodată pentru devotamentul lor, pentru dragostea cu care au avut grijă să cresc, pe care mi-au plantat-o adânc în suflet. În curând am să mă alătur lor şi, poate, le voi mulţi atunci. Şi bunicilor, de asemenea.

Urăsc să vorbesc despre bani. Ei îţi asigură un oarecare confort trupesc, îţi satisfac poftele trupeşti, îţi hrănesc trupul... însă nu şi sufletul. Dacă ai bani, eşti gol pe dinăuntru. Dacă nu ai bani, ai altceva ce nu se poate cumpăra: un suflet care ştie cât poate să îndure pentru o pâine. Nu există cale de mijloc. Eu fac parte din ultima clasă, deşi mă îndoiesc de sufletul meu în aceste clipe de cumpănă. De la un timp o faci, mai ales când eşti conştient de ceasul tău biologic dat peste cap.

Încă mai am bani, nu destui, dar mai am. Şi am de gând să îi folosesc cum trebuie. Vreau să îmi îndeplinesc ultima dorinţă la care am visat de mică, de când părinţii mei mi-au împuiat capul cu perioada lor de glorie. Asta nu o să coste mult. Pe restul am de gând să îi donez unei asociaţii. Nu este o sumă fabuloasă, dar ştiu că mulţi s-ar bucura să o aibă. Aşa cum, probabil, m-aş fi bucurat şi eu dacă aş fi avut destui bani pentru a-mi cumpăra viaţa.

Preţuieşte fiecare clipă! Niciodată nu ai să ştii când tot greul îţi pică pe umeri. De ce să nu zâmbeşti? Fă-o şi pentru mine! Gândeşte-te la mine şi bucură-te de ceea ce ai! Se poate şi mai rău.

TRANSCENDENT



Chandra Erna mai are doar o singură dorinţă înainte de a închide ochii pe vecie. Diagnosticată cu leucemie acută mieloidă, aceasta mai are o şansă la viaţă – însă nu şi bani pentru a se gândi măcar la tratamentul costisitor de care are nevoie. Se izolează de familie, prieteni şi cheltuieşte ultimii bani pentru a-şi îndeplini dorinţa la care visează de mică. Astfel, cunoaşte lumea cum nimeni nu a făcut-o vreodată.